Dorinţa cea mai de preţ a oamenilor, din toate timpurile, a fost aceea de a trăi cât mai mult şi în condiţii de sănătate fizică şi mentală cât mai bună.
 Pornind de la observaţia că există populaţii longevive la care media de viaţă este mult mai mare, omenirea s-a studiat pe sine şi mediul în care trăieşte şi mai ales modul în care trăieşte,  pentru a descoperi secretul vieţii lungi şi sănătoase.
 Cunoştinţele dobândite în domeniul sociologiei, ambientologiei, psihologiei, progresele tehnologice generale şi mai ales cele din  domeniul biologiei şi al ştiinţelor medicale, au permis prelungirea speranţei de viaţă în mod semnificativ în ultimii o sută de ani.
 Studiile efectuate,  au arătat importanţa excepţională pentru  creşterea duratei  şi calităţii  vieţii umane,  a modului  în care ne hrănim şi mai ales a modului în care ne pregătim alimentele, a calităţii şi echilibrului acestora în principii nutritive, a tipologiei lor şi a ordinii de ingerare şi de asociere/disociere şi mai ales, a tipului şi calităţilor APEI utilizate de om.
  Valoarea APEI pentru  păstrarea stării  de sănătate şi mai ales a calităţii şi duratei vieţii, nu trebuie să ne mire, deoarece, aşa după cum se ştie, fără apa viaţa nu este posibilă în  sistemele biologice cărora le aparţine şi fiinţa umană.
În prezent, este acceptat ca un fapt de necontestat că fenomenul vieţii lungi şi sănătoase este influenţat de calitatea apei, adică de structura, compoziţia  şi conţinutul informaţional al apei băute şi chiar inhalate sub forma vaporilor atmosferici.
În raport de poziţia (situarea spaţială) a apei în interiorul organismului, se face deosebire între aşa-zisa apă legată („apa  bond”)  care este fixată prin diferite mecanisme  şi modalităţi  de/şi la structurile din interiorul celulei, apa din imediata vecinătate a membranelor celulare, aşa zisa apă pericelulară („stratul clathrate”) cu o grosime extrem de mică, de numai 3–12 Angstromi şi apa din exteriorul mai îndepărtat al membranelor celulare, aflată dincolo de stratul clathrate, aşa zisa  apă vrac („apa bulk”). Fiecare dintre aceste trei tipuri spaţiale distincte de apă din organism are roluri fiziologice speciale şi extrem de importante .
Se pare că secretul vieţii constă în proprietăţile speciale ale apei din stratul clathrate, care favorizează producerea reacţiilor biochimice generatoare de viaţă în condiţii normale de presiune şi temperatură. Apa legată (bond) protejează viaţa, iar  apa vrac (bulk) preia toate impurităţile şi toxinele, acţionând destructiv.
Foarte mulţi cercetători consideră că îmbătrânirea organismului uman şi apariţia unor boli ale acestuia sunt legate de îmbătrânirea apei din interiorul organismului. Îmbătrânirea apei duce la degradarea structurii sale de tetramer compact şi a proprietăţilor sale termodinamice.
Din punct de vedere structural fizic,  cea mai stabilă asociaţie în apa lichidă este tetramerul H8O4, în care 4 molecule de apă (H2O) sunt legate între ele, generând o structură spaţială botezată tetrahedron compact. Cele 4 molecule de apă sunt fixate în tetrahedron prin legături speciale, denumite legături de hidrogen.
La temperaturi între 35O şi 42O C (temperatură limită pentru corpul uman) apa este structurată într-o manieră unică, în cadrul căreia cantităţile de tetrameri dispuşi quasicristalin şi cele de tetrameri dispuşi în forma lichidă adevărată sunt egale. Aceasta permite convertirea unei structuri în cealaltă, generând o variabilitate maximă şi favorizând reacţiile biochimice din organism şi controlul lor foarte uşor. În acest mod reacţiile biochimice care în laborator se pot produce doar în condiţii particulare de presiune şi temperatură se pot produce în corpul viu  la condiţiile normale de temperatură şi presiune ale mediului înconjurător, permiţând existenţa vieţii.
Există populaţii longevive – în Abhazia şi Iakutsk (Rusia) care îşi păstrează până la adânci bătrâneţi forţa de muncă şi vitalitatea. Aceste populaţii au în comun doar consumul de apă rezultată din topirea gheţarilor. Studiul proprietăţilor apei de gheţar  a arătat  o deosebire esenţială a acesteia faţă de apele obişnuite de suprafaţă utilizate de oameni în alte locuri de pe glob, şi anume au un conţinut mai mic in deuteriu. Deuteriul este un izotop natural stabil al hidrogenului, cu masa atomică 2 (un proton şi un neutron). În natură există un raport de 1 parte deuteriu la 5.000 părţi hidrogen. Deuteriul este uneori numit şi hidrogen greu. Apa obişnuită se obţine prin combinarea a doi atomi de Hidrogen cu un atom de Oxigen (H2O). Când  deuteriul este combinat cu oxigenul rezultă un compus cunoscut ca apă grea (D2O), utilizat mai ales pentru a modera reacţiile de fisiune în unele reactoare nucleare.                         
 În apa naturală, de suprafaţă, există o concentraţie de molecule de apă conţinând deuteriu de aproximativ 150 ppm (părţi per million).
S-a constatat că apa provenită din gheţari şi  folosită de populaţiile longevive amintite,  conţine cu 25% mai puţin Deuteriu. Cercetările făcute asupra efectelor biologice  ale apei cu conţinut redus de deuteriu au demonstrat rezultate benefice spectaculoase, pe baza lor emiţându-se ipoteza conform căreia,  probabil, apa primordială în care s-a născut viaţa era o apă cu conţinut scăzut de deuteriu, şi că o scădere a deuteriului din organisme (vegetale, animale şi umane) îmbunătăţeşte performanţa metabolică.
Din studiile efectuate asupra apei de gheţar, cu un conţinut redus cu 25% în Deuteriu faţă de apa de suprafaţă, au rezultat efecte biologice considerate foarte importante de către un grup de cercetători de la un institut din România care au decis declanşarea unor cercetări  pentru  obţinerea în laborator şi la scara industrială a apei cu conţinut cât mai scăzut în deuteriu.
Rezultatul acestor cercetări a fost punerea la punct a unei tehnologii de obţinere a unei ape cu un conţinut de deuteriu cuprins între 25ppm şi 120ppm şi brevetarea acesteia. Brevetul a fost distins cu diplome şi medalii de aur la saloanele de inventică de la Bruxelles, Londra, Geneva şi Budapesta.
Aceasta apă este cunoscută sub mai multe denumiri: apa cu conţinut scăzut de deuteriu, apa sărăcită în deuteriu, apa echilibrată în deuteriu, deuterium depleted water, apa uşoară, apa superuşoară.
Qlarivia, marca sub care a fost scoasă pe piaţă apa potabilă purificată cu conţinut redus de deuteriu de către proprietarul actual al patentului românesc de producere la scară industrială a acestei ape, este o apă potabilă de masă cu concentraţia în deuteriu de 25±5 ppm (aproximativ şase ori mai mică faţă de cea de 150 ppm în apa obişnuită). Produsul este de noutate absolută pe piaţa mondială.
Efectele biologice ale apei cu conţinut scăzut de deuteriu au fost evidenţiate într-un număr de cercetări efectuate pe plante, animale şi om şi care au fost publicate în reviste de specialitate.
Foarte concis aceste efecte s-ar putea grupa astfel:
Experimente făcute pe plante arată o creştere generală a productivităţii, ca de exemplu cu până 56% la grâu şi cu până la 250% la castravete şi ridichi.
Experimentele făcute pe găini au dus la reducerea mortalităţii cu 50% şi la dublarea numărului de ouă.
Experimentele făcute pe şoareci au dus la creşterea speranţei de viaţă cu până la 50% şi la creşterea activităţii sexuale.
Încercările clinice făcute pe oameni, în special în Ungaria, de către dr. Gabor Somlyai şi colaboratorii au demonstrat efectele benefice ale apei cu conţinut scăzut de deuteriu în tratamentul unor boli, cum ar fi diabetul şi unele tipuri de cancer.
     Mecanismele prin care se realizează  efectele biologice sunt  puţin cunoscute, putând fi direct legate de interferenţa cu structurile nucleare, de  interferenţa  cu enzimele celulare sau de modificarea/înlocuirea legăturilor de  deuteriu, cu legături de hidrogen, mult mai convenabile nevoilor funcţionale ale celulelor vii.
 În privinţa efectelor antitumorale, constatate atât în culturi de celule cât şi la animale şi la om, se consideră că deuteriul joacă un rol esenţial în mecanismele de control ale proliferării celulare. Unele teorii susţin că apa cu conţinut scăzut de deuteriu blochează producerea semnalului biochimic necesar declanşării diviziunii celulare, semnal reprezentat printr-un raport optimal între concentraţiile intracelulare de deuteriu şi hidrogen.

 Kirk Goodall a fost membru al echipei NASA responsabila pentru Programul Pathfinder de Explorare a Planetei Marte. Acesta a devenit interesat de problema imbatranirii si efectul pe care radiatiile il au asupra oamenilor in timpul misiunilor spatiale. Acest interes s-a materializat intr-o aprofundare a studiilor asupra cauzelor imbatranirii, studii concluzionate intr-o lucrare intitulata “In cautarea Fantanii Tineretii – O analiza preliminara a rolului deuteriului in degradarea ADN-ului”.

Lucrarea sa evidentiaza cateva feluri principale in care deuteriul poate afecta ADN-ul si procesele in care acesta este implicat.

“Dovezile indica faptul ca imbatranirea este corelata cu o acumulare graduala a erorilor in ADN care apar datorita ruperii lanturilor, datorita replicarii sau mecanismelor disfunctionale de reparare. Este logic sa luam in considerare factorii care afecteaza in mod negative ADN-ul si sa exploram efectele indepartarii lor din mediul cellular. Desi radiatia solara este cel mai cunoscut factor mutagen care afecteaza ADN-ul, oxidul de deuteriu este stiut ca afecteaza negativADN-ul. Pe parcursul unor perioade lungi de timp, deuteriul poate juca un rol considerabil, mai ales cuplat cu radiatiile si alti factori mutageni.

Exista dovezi substantiale ca imbatranirea este legata de declinul integritatii AND-ului.

Este considerat ca deuteriul afecteaza procesele biologice prin mecanismele legaturilor de hydrogen. Legaturile de hydrogen care includ un atom de deuterium sunt mai puternice decat cele care contin un atom de hydrogen normal.

Deuteriul poate sa inhibe enzime ca DnaB, responsabile pentru separarea AND-ului la replicare, actionand ca un catalizator pentru degradarea AND-ului atunci cand sunt cuplate cu niveluri normale de radiatii.

Corpul uman are mijloace proprii prin care elimina deuteriul din corp, lucru evidentiat de faptul ca nivelul deuteriului din corp este de aproximativ 80% din nivelul deuteriului din natura. Este logic ca daca deuteriul nu ar fi avut un efect negativ, atunci corpul nu ar incerca sa il elimine.

Consumul apei cu continut scazut de deuteriu poate proteja AND-ul de erori ri poate asista mecanismele de reparare a AND-ului, dar nu il repara in mod direct. Asta inseamna ca apa saracita in deuteriu nu intinereste neaparat organismul, dar in mod sigur poate ajuta la protejarea lui si la functionarea mai eficienta.”